Francisc Nistor (1908-1997)

Francisc NISTOR s-a născut la Sighet, într-o familie modestă cu 13 copii. Și-a început studiile la școala confesională românească din curtea Bisericii greco-catolice și le-a continuat la Liceul „Dragoș-Vodă”. A început studii juridice la Cluj, dar din pricina situației materiale din familie le-a abandonat. După armată s-a angajat funcționar la Prefectură. Pasionat de drumeții, în 1933, când Traian Bilțiu-Dăncuș (atunci profesor de desen în Sighet) a înființat în cadrul Astrei maramureșene secția Turing-Club și a fost ales președinte al acesteia, l-a luat ca secretar pe mai tânărul Francisc Nistor, iar cinci ani mai târziu, când președintele a plecat din Sighet, în locul său a fost ales secretarul. În toți acești ani Francisc Nistor a fost activ în societatea tinerilor intelectuali maramureșeni din Astra și din Asociația presei, organizând activități și concursuri sportive, drumeții, conferințe și expuneri însoțite de fotografii și proiecții de diapozitive realizate de el. În 1940, regimul horthist l-a suspendat din postul de la prefectură și până în 1945, când a fost reprimit, și-a câștigat existența ca fotograf ambulant. În 1947, în criza de cadre calificate, a fost profesor suplinitor de educație fizică la Liceul „Dragoș-Vodă” și la Școala silvică. Orele sale se desfășurau în aer liber indiferent de vreme, excursiile pe schiuri și drumețiile de la sfârșitul săptămânii i-au asigurat simpatia elevilor. Fiind un bun patinator și un bun schior, a organizat chiar un curs de inițiere în sporturile de iarnă. După doi ani a trecut la Biroul de turism local de la Sighet, devenit O.J.T. Din 1954 s-a ocupat de reorganizarea Muzeului de artă populară cu ce mai rămăsese după război din muzeul înființat în 1926 de profesorul Gheorghe Vornicu. Pe jos sau cu o bicicletă rămasă din timpul războiului și cu ranița în spate a colindat satele și cătunele până la cele mai răzlețe case, a cotrobăit prin șuri și poduri pentru a descoperi tot felul de „vechituri”, cunoștea peste tot „moși” cărora le ducea țigări ieftine și „babe” cărora le ducea tot felul de mărunțișuri trebuitoare, știa să le vorbească pe graiul lor și să le asculte necazurile, să le dea sfaturi și îndrumări folositoare și singur, fără să primească vreun ban, aproape doi ani a adunat în mansarda de la Redută (unde este și în prezent expoziția de artă populară) sute și sute de obiecte de artă populară, icoane vechi pe sticlă și pe lemn, etc. De pasiunea aceasta s-a „molipsit” prin 1935, când prietenul din liceul sighetean, folcloristul Mihai Pop, l-a dus la o activitate a Fundațiilor Regale, în care sociologul Dimitrie Gusti a pus în discuție înființarea Muzeului Satului din București. S-a angajat atunci să-l sprijine pe Mihai Pop la depistarea și achiziționarea unor obiective muzeale reprezentative din zona Maramureșului. Așa au ajuns acolo: Biserica de lemn din Dragomirești, gospodăria familiei Pleș din Ieud, porțile maramureșene din Vadul Izei și Ferești, obiective considerate și în prezent printre cele mai valoroase ale prestigiosului complex muzeal din capitală.

Bogatul material adunat și experiența dobândită i-au permis apoi să elaboreze și să publice o serie de lucrări, mai cu seamă albume: „Creații și creatori populari din zona etnografică Maramureș”, „Măștile populare și jocurile cu măști”, „Ornamentații în lemn”, „Elemente ornamentale la casele vechi”, „Poarta maramureșană”, „Iarna maramureșană”, „Plaiuri maramureșene”, „Arta lemnului în Maramureș”. În prefața la acest ultim album Mihai Pop scria: „(Fr. Nistor) a făcut la Sighet unul dintre cele mai frumoase muzee de artă populară de la noi. Acest album este o carte de învățătură, în care cei de azi care nu cunosc Maramureșul și cei de mâine care nu vor mai apuca arta lemnului în amploarea ei, să-și dea seama de puterea și subtilitatea cu care maramureșanul a știut să valorifice funcțional lemnul”.

Dar Francisc Nistor a fost și unul dintre cazurile rarisime de conducător de instituție fără să fie membru al partidului comunist, ceea ce nu-l oprea să-și spună deschis părerea, iar când era criticat, nu ezita să ia atitudine, folosind un limbaj destul de colorat și presărat cu neaoșisme care stârneau râsul asistenței și zâmbetul îngăduitor al șefilor politici ai timpului.

După 25 de ani în fruntea muzeului s-a pensionat. Ioan Berinde, unul dintre congenerii și prietenii săi a scris atunci: „Tăcut, tenace, consecvent, (Francisc Nistor) a urmărit cu rară pasiune punerea în lumină a comorilor materiale și spirituale, create de geniul poporului din acest superb colț de țară românească”.