Titu Doroș (1879-1934)

Dr. TITU DOROȘ, unul din fii preotului Ioan, doctor în științe juridice și avocat în Sighet, a fost, alături de avocații Vasile Filipciuc, Gavrilă Iuga, Ioan de Kovats, Vasile Kindriș, preot profesor Ioan Bîrlea, profesor Ioan Bilțiu-Dăncuș, preot Darie Vlad și alți câțiva, purtătorul de drapel al generației de tineri intelectuali maramureșeni, care au asigurat infuzia de cutezanță atât de necesară înfăptuirii Unirii de la 1 Decembrie 1918.

„Nu exista cauză românească sau altă pornire sănătoasă în timpul stăpânirii ungurești în care Titu Doroș să nu-și jertfească forțele, timpul și obolul”. În 1912, a fost unul dintre fondatorii primei bănci românești din Maramureș, Banca de credit „Maramurășana” și director în ultimii ani de existență ai acesteia. Timp de câteva decenii a fost bibliotecarul Asociațiunii, iar din 1919 notarul acesteia, dar și cel căruia i s-a datorat realizarea a ceea ce s-a numit, între 1922-1948, „Tipografia Asociațiunii”, iar după tipografie a urmat înființarea „Librăriei Asociațiunii”.

Într-un oraș capitală de județ în care funcționau 6 tipografii, dar nici una românească, o tipografie și o librărie românească au însemnat lucru mare. Aflat între inițiatorii Apelului din 11 Noembrie 1918, pasul de început în mișcarea de organizare a Unirii Maramureșului cu țara, lui îi aparține celebra chemare cu care începe textul Apelului: „Frați Români Maramurășeni! Au căzut lanțurile robiei de veacuri...”, iar la întrunirea din 17 Noiembrie a fost ales în conducerea Sfatului Național Român din Maramureș. La Marea Adunare din 22 Noiembrie, el, urcat pe o masă, a rostit în Piața centrală a Sighetului primul discurs public în limba română, început cu aceeași înflăcărată chemare: „Frați Români Maramurășeni! Astăzi s-au rupt lanțurile robiei! A sosit ceasul măreț al eliberării. O lume nouă își ia astăzi ființa din ruinele trecutului și soarele dreptății a răsărit biruitor pe cerul nostru... Să ne arătăm vrednici de măreția vremilor ce trăim!”. Și, pentru că un bărbat cu autoritate trebuia să organizeze la 1 Decembrie, în piața orașului, adunarea de susținere a ceea ce se hotărâse la Alba Iulia și să pregătească Adunarea Comitatensă din 22 Decembrie, în care urma să se aleagă prima structură de conducere românească a județului și, nu în ultimul rând, să pregătească apariția ziarului „Sfatul”, prima publicație românească din Maramureș, Titu Doroș a rămas acasă și s-a ocupat de toate acestea, deși, cu siguranță, și-a dorit foarte mult să fie prezent la marele eveniment de la Alba Iulia.

Titu DOROȘ a fost apoi cel care a salutat sosirea armatei române, care a eliberat Sighetul, și a organizat la Palatul Prefecturii recepția oficială în cinstea acesteia. Dar, poate, cel mai important serviciu adus Maramureșului a fost realizarea ziarului „Sfatul”, prima publicație românească apărută la Sighet, ca „organ oficios al C(onsiliului) N(ațional) R(omân) C(comitatens) din Maramurăș”, pe care l-a condus cu seriozitate și obiectivitate și în coloanele căruia a dovedit surprinzătoare abilități și aptitudini gazetărești, fiind, pe bună dreptate, considerat întâiul ziarist maramureșan din presa româneacă de aici (Vezi „Maramureșul-ziare și ziariști...” de Ioan Ardeleanu-Pruncu, Editura „Valea Verde”, Sighet, 2018, p. 202-213) și articolele sale apărute în celelalte publicații locale dovedesc din plin acest lucru. Din 1919, de la deschiderea cursurilor liceului „Dragoș-Vodă” și până în 1926 a predat Noțiuni de drept și instrucție civilă, fiind stimat și apreciat de elevii săi (Vezi Mihai Marina, „Portrete și medalioane”, Editura „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 1998). Între anii 1926-1927 Titu Doroș a fost prefect al Maramureșului. Una dintre realizările importante din mandatul său a fost înființarea (în cadrul Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român) Căminului de Ucenici, unde pruncii de țărani din zonă, veniți la oraș pentru a învăța o meserie, care să le asigure un loc de muncă, au găsit găzduire. În anii următori, scârbit de veșnicele neînțelegeri dintre partide, a renunțat definitiv la politică și s-a dedicat administrării Băncii „Maramureșana”, dar crizele anilor 30 au dus la dispariția acesteia. În iulie 1934, când împlinea 54 de ani s-a stins. După 30 de ani de avocatură și deținerea unor demnități la cel mai înalt nivel (director de bancă, prefect al județului, parlamentar), era la fel de sărac ca la începtul carierei, încât, după câteva luni de la deces, fostul său elev, Mihai Marina, a făcut în „Graiul Maramureșului” apel pentru un sprijin financiar în ajutorul văduvei și celor două fiice ale acestuia. În același mormânt au fost așezate, după doar câțiva ani, și soția sa, născută Moșoigo și una dintre fiice.