Alexandru Marina (1904-1973)

Alexandru MARINA s-a născut în Apșa de Jos - acum aflată în Ucraina - și fratele mai mare al lui Mihai Marina, diplomat de carieră și unul dintre marii ziariști ai Maramureșului interbelic. După absolvirea liceului a început studii teologice la Blaj, după doi ani a trecut la cele juridice și apoi la cele de litere și filosofie din București, dar n-a dus până la capăt niciuna dintre facultăți. Pasiunea lui a fost ziaristica, dar, neexistând o astfel de specializare, și-a făcut ucenicia prin redacțiile unor publicații bucureștene, cu predilecție la „Curentul”.

În 1933 s-a întors la Sighet, ca și corespondent al acestei importante publicații bucureștene, iar în 1935 a înființat„Frontul Maramureșului”, primul cotidian din Sighet, pe care a reușit să-l țină în viață până la sfârșitul anului 1940, când a fost nevoit să ia calea refugiului. La căutat pe Generalul Leonard Mociulschi, al cărui aghiotant a fost pe când acesta era la Vânătorii de Munte de la Sighet, și cu care era într-o bună relație, s-a înrolat voluntar și sub comanda acestui militar de vocație a făcut tot războiul până dincolo de Bug. În răgazul dintre două lupte, generalul îl chema la câte o partidă de șah. După terminarea războiului a rămas în București, a lucrat o vreme la „Curentul” și pe la Cenzura presei externe. Cunoștea la perfecție limba maghiară și stăpânea bine germana și franceza. A tot sperat la o revenire în presa scrisă, la pasiunea lui, s-a întors acasă, dar nici aici nu exista nici o speranță, noile ziare, puse în slujba regimului comunist, erau pentru el de neînțeles și de neacceptat. N-a fost niciodată înregimentat politic și așa a rămas până la capăt, însă cuprețul unei existențe de obscur funcționar la ADAS sau la Aprozar (un depozit de fructe și legume). Prin anul 1950 a fost chemat la Partid (PCR) și i s-a propus compromisul...

„- Unde lucrezi, tovarășul Marina?

- La Aprozar.

- Și cum e?

- Mă descurc.

- N-ai vrea, totuși, să faci altceva? Avem nevoie de oameni care știu să scrie la noul ziar local (Viața Liberă).

– Nu, mulțumesc... dacă Partidul a zis că-s bun la Aprozar, rămân acolo”.

Prin 1954 i s-a propus iarăși să fie corespondent local la „Scânteia”, a refuzat și de data aceasta.

În 1966, când s-a pensionat, abia adunase vreo 20 de ani în cartea de muncă, iar după câțiva ani, răpus de o boală necruțătoare, a fost așezat spre odihna veșnică, lângă părinții săi, în cimitirul orașului. Articolele sale, de ordinul sutelor, risipite în publicațiile vremii, nu s-a ostenit nimeni să le adune între două coperți.